Există un cuvânt în română care nu se traduce. Dor. Ceva între tânjire și durere surdă, o întindere spre ceva ce nu poate fi pe deplin numit. Nu e doliu. Nu e nostalgie. Mai aproape de senzația de a sta la fereastră la amurg și de a nu ști ce anume cauți.

Expoziția Emmei Păvăloaia la IOMO Gallery din București începe la cină. Într-o seară obișnuită, realitatea începe să fie invadată de imaginație. Și ce pătrunde e totul dintr-o dată: sărăcia, războiul, lăcomia, îngerii, diavolii, blocurile din cartierul copilăriei și anxietatea specifică locuirii la douăzeci de minute de mers pe jos de o bază aeriană NATO.

Lucrările care urmează nu sunt, în niciun fel, politice. Sunt pur și simplu conținutul minții unei femei într-o seară liniștită, lăsat să prindă formă. Faptul că pot părea politice îți spune tot ce trebuie să știi.

Păvăloaia pornește de la lucruri obișnuite. Un living, o vază cu flori, un diamant (sau e o masă?), și le transformă în praguri între monden și metafizic. Își amintește cu duioșie de vechiul ei cartier, Blocuri, printr-o statuie funerară. Natura vine să o mute undeva mai ferit. Un înger păzitor a fost pus la păstrare într-o cutie. Prezent, dar inaccesibil. Un diamant stă pe o farfurie. Ultima Cină, cum o numește artista. Ultimul fel al unei civilizații care a ales bogăția materială în locul celei spirituale.

Diavolul apare de mai multe ori. Nu ca amenințare, ci ca interlocutor. Într-o lucrare, Păvăloaia ciocnește paharul cu el. El îi toarnă gudron și flăcări. Ea îi toarnă apă sfințită și busuioc. Asta e tradiția populară românească în cea mai vie formă a ei. Nu suprimarea răului, ci negocierea cu el. A călca dracul pe coadă e, deopotrivă, avertisment și asumare.

Prin toate lucrările se strecoară și o întrebare despre artă în sine. Păvăloaia a pictat una dintre lucrări citind memoriile lui de Chirico, imaginând o carte poștală trimisă acestuia peste un veac, în care îi spune că oamenii continuă să vină la expoziții în căutarea unui sens, că transcendența rămâne mereu abia de neatins. E cel mai sincer lucru pe care îl poate spune un artist. Și într-o țară care încă negociază distanța dintre ce s-a promis și ce a venit, e și cel mai românesc.

Thom Oosterhof